sâmbătă, 15 august 2009

Se poate reconstrui corabia in plin ocean?

"Se poate reconstrui o nava cand navigheaza? si, cu atat mai mult, in plina furtuna?", cam asa suna, dupa parerea specialistilor, provocarea
ultimilor 20 de ani de tranzitie, mai ales in contextul crizei actuale.
De cate ori ne intrebam de ce tranzitia intre comunism si democratie este atat de grea, invariabil raspunsul este: mentalitatea! Dar ce anume? Care este acea diferenta primordiala intre sistemul comunist si cel democratic, care este acel concept cuprinzator care ne explica de ce schimbarea
perceptiei noastre despre lume este atat de anevoioasa?
Sunt multe explicatii, dar am observat mai ales un element de diferenta care este, cred eu, important: atitudinea oamenilor fata de "ce este" – acel adevar cu A mare, nu atat cel teologic, cat mai curand unul filosofic.


Comunismul pretindea a fi bazat pe certitudini (socialismul era "stiintific"). Adevarul putea fi monopolizat de o persoana sau un grup (PCR). Dar daca exista un singur adevar, atunci in mod firesc intreg sistemul trebuie sa se bazeze pe control, pentru ca tot ce nu este sub control risca sa zdruncine constructia. Asadar, institutiile politice, economice si sociale erau gandite sa exercite control: astfel se explica lipsa de libertate, controlul resurselor in economie etc. Pare greu de crezut azi, cand te uiti in ziare sau la televizor, ca acum doar 20 de ani nu puteai citi sau asculta decat informatii total cenzurate. O trasatura rezulta din acest context: fiecare om care crede ca detine adevarul este tiran in lumea lui, pentru ca fiecare, la nivelul sau, trebuie sa controleze "disidenta". O alta trasatura a celor care isi inchipuie ca detin adevarul este si mentalitatea specifica vechiului regim in care oamenii, mai ales odata ajunsi in functii de conducere, isi inchipuie ca le stiu pe toate si nu mai cer sfatul nimanui.



Nu tu dezbatere, expertiza, simulare de politici ca sa le evaluezi impactul, nimic din toate acele lucruri care ar putea trada "nesiguranta". Poate comunismul nu a facut decat sa exacerbeze o mentalitate mai veche, dar cert este ca, in mod firesc, un astfel de sistem se complace in minciuna, disimuleaza diferentele si prefera omogenitatea si conformitatea. Diversitatea este inamica adevarului unic si, departe de a fi o bogatie, este provocatoare de instabilitate, deci de evitat.
Pe de alta parte, cred ca premisa fundamentala pe care se construiesc sistemele deschise (democratice sau de piata
) este... dubiul. Ideea este ca adevarul nu poate fi cunoscut de nici unul dintre noi in intregime. (Chiar daca ar fi, sa zicem, unic, el nu este niciodata sesizabil in totalitate.) Intr-o astfel de lume, nesiguranta nu este un lucru rau, caci te indeamna sa cercetezi. "Adevarul" este al fiecaruia dintre noi, in functie de experienta si intuitie. "Perceptia este realitate", spun americanii.



Asadar, un sistem bazat pe indoiala este seren in fata confruntarii intre puncte de vedere, caci din aceasta confruntare rezulta un tablou mai complet al realitatii. In consecinta, un astfel de sistem pretuieste in mod natural
libertatea si diversitatea caci, pentru fiecare om in parte, ele sunt calea spre o perceptie mai corecta asupra adevarului – de unde si ferocitatea cu care sunt aparate libertatile fundamentale intr-o democratie (si, mai ales, libertatea presei). Gandirea aceasta nu este neaparat altruista: poate ca nu-mi pasa de aproapele meu, dar experienta lui o completeaza pe a mea si deci este in interesul meu sa ascult ce are de spus si sa-i respect opinia.
Pe scurt, intr-un sistem deschis diversitatea este o bogatie, caci fiecare experienta noua, cand este impartasita, intregeste tabloul realitatii. Pentru a se mentine, un astfel de sistem se bazeaza nu pe control, ci pe anticipare. Ca sa ramana la putere, politicianul anticipeaza problemele cetatenilor si le solutioneaza din timp, omul de afaceri anticipeaza nevoile consumatorilor si se imbogateste daca a anticipat corect etc. Intr-un sistem bazat pe anticipare, important este ca fiecare sa respecte regulile jocului
si sa nu triseze, altfel predictibilitatea dispare si, o data cu ea, abilitatea sa anticipezi corect nevoile celorlalti si sa le raspunzi adecvat – iar din asta toti au de suferit.


Se poate oare reconstrui corabia noastra pe ocean? Putem trece de la certitudine la dubiu fara sa cadem in anarhie sau nihilism? Aceasta este marea provocare a tranzitiei si, cred eu, a schimbarii mentalitatilor. Dar, odata liberi si impovarati de dubii, putem oare crea predictibilitate fara control exterior? Poate ca adevarata tranzitie nu este doar una institutionala, colectiva, ci si personala, iar ea consta in a renunta de bunavoie la controlul pe care il pot exercita ceilalti asupra noastra si in a perfecta arta controlului de sine...